Sari la conținut

Iubirea universală și legea rezonanței

”De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte…”

Și încă: ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 13)

Definiția absolută a iubirii, așa cum a dictat-o Cel de Sus, punându-ne în dificultate: nu tu mânie, nu pizmă, nu trufie… Adio orgoliu, ranchiună, răzbunare. Chiar și atunci când ”aproapele nostru” le merită cu vârf și îndesat?! Nuuu, nu chiar și atunci. Ci mai ales atunci! Nu-l judeca. Iartă-l. Ba mai și iubește-l!
Hai că-i bună!!!

Dumnezeu ne cere să fim supraoameni, cam asta ar fi ideea? Pentru că firea noastră umană este construită pe slăbiciune și păcat, El însuși ne-a împovărat cu ea, din cauza protejatului Său ingrat, Adam. Cel de la care ni se trag toate, de la alungarea din Rai și până în ziua de azi și până în ziua de apoi.

Iubirea îndelung rabdă

A-i iubi pe cei care ne iubesc nu este cine știe ce mare victorie – să recunoaștem. Abia în relație cu cei care ne deranjează sau ne frustrează se construiește competența noastră în a stabili conexiuni.

Conexiunile nu sunt rezervate membrilor fan clubului nostru personal. Nici măcar în ordine umană, darămite în ordine divină. Avem nevoie să ne conectăm cu întreaga lume, pentru a ne putea conecta, cu adevărat, cu noi înșine. În pasul doi constatăm că abia când am ajuns la acest nivel al iubirii ca sentiment generalizat suntem cu adevărat liberi. Cam abscons? Ba deloc. Iată…

Dragostea este binevoitoare

Dacă urăști o persoană, acea persoană te posedă. Să ne uităm la ce se întâmplă în viața noastră concret: cel pe care nu îl iubim pune stăpânire pe mintea noastră. La el ne stă gândul când îl judecăm în sinea noastră, când îl criticăm în fața altora, când construim scenarii ca să îl evităm sau să îl înfruntăm etc.

Detestându-l am devenit, în fapt, marioneta lui. Și ne va juca pe sfori, fără să vrea, fără să aibă habar, până în ziua în care vom abandona sentimentul negativ. În concluzie: dacă vrem să nu mai fim controlați de către alte persoane, soluția este una singură – să privim pe toată lumea cu bunăvoința care netezește calea iubirii.

 

Dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește

Iubire, da, dar una dezinteresată. Care nu cunoaște și nu pune condiții gen reciprocitate, exclusivitate, frustrare, dacă cele două nu răspund la apel. Își este suficientă sieși, nu are nevoie de afirmare, nu se afișează, nu-și ridică statuie. Se trăiește. Discret, interiorizat, supusă legii atracției universale, principiului rezonanței, efectului de oglindă: vibrația pe care o trimitem în univers se întoarce la noi.

Iubirea nu caută ale sale

Noțiunile de dependență și posesie sunt antonimele perfecte ale noțiunii de iubire.

A încerca să îl capturezi pe celălalt și să îl reții nu are nimic în comun cu dragostea. Nu este al tău, al dragostei tale, este o individualitate pe care o accepți și o învălui în iubirea ta așa cum este. Cu compatibilități și incompatibilități în raport cu tine. Este totodată și o chestiune de stimă de sine.

Privește lucrurile și așa: ceea ce vă reunește este mai important decât ceea ce vă deosebește.

Iubirea nu se poartă cu necuviinţă, nu gândește răul

Psihologia pozitivă ne ridică mingea la fileu: universul este binevoitor, ne învață ea. În maxima lui generozitate, universul ni-i scoate în cale pe ceilalți pentru a ne ajuta să progresăm.

Prin urmare, când ne autoamăgim cum că nu-l agreăm pe X, îl detestăm pe Y, ba ne mai și purtăm în consecință (cu necuviință), problema nu sunt ei, X, Y și toți ceilalți. Problema este în noi. În psihologia negativă – neputința, neștiința de a-i accepta așa cum sunt și a-i iubi în consecință.

Să-i iubim, da, pentru că prin iubire creștem, ne desăvârșim. Atragem energiile pozitie și persoanele care le servesc drept vechicule în univers. purtătoare ale lor.

Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt!

Licenţa Creative Commons
Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial-FărăDerivate 4.0 Internațional .

Lasă un răspuns