Una dintre dorinţele noastre arzătoare, când vrem să atingem plenitudinea Fiinţei Supreme, este să reuşim să ne debarasăm… de dorinţe. Frâiele inefabile care ne ancorează în trup, în ţărână. O, dacă le-am putea tăia!!! Cum ar fi?!
Rău! Ne aduce cu picioarele pe pământ o lucrare ce netezeşte calea realizării mistice: ”La voie de l’accomplissement mystique”.
Sunt dorinţe şi dorinţe: unele nerealiste, care – tocmai pentru că sunt imposibil de împlinit – provoacă suferinţă. Şi altele fireşti (legate de latura divină a firii umane), aşa cum sunt compasiunea, altruismul. Mare atenţie, aşadar, să nu cădem în extrema refuzului tuturor dorinţelor! Am putea ajunge să repudiem inclusiv dorinţe benefice, în genul ajutorării aproapelui, închizând cercul vicios: vom cădem pradă egoismului, de teama… compasiunii şi a altruismului.
Învingând egoismul, ne deschidem spre ceilalţi. Or, divinul suprem este o deschidere spre toate fiinţele. Iar fiinţa umană conştientă de sistemul de relații inefabile care o leagă de Fiinţa Supremă trebuie să aibă dorinţe sănătoase, de sorginte divină, în orice circumstanţe. Postulatul funcţionează în relaţie cu ceilalţi şi în relaţie cu sine: cel ce nu-şi iartă sieşi nu va ierta nici altuia. Cel care cere exagerat de mult de la sine va fi intolerant cu toţi ceilalţi.
Transformarea începe în noi
Transformările încep cu ceea ce depinde strict de noi, respectiv cu fiinţa noastră interioară. Este întotdeauna mai uşor să ne transformăm pe noi înşine, decât să transformăm lumea. Fiecare este responsabil pentru sine şi nu-i poate schimba pe ceilalţi fără voia lor.
Schimbându-ne noi înşine, le arătăm celorlalţi calea benefică pe care o pot urma la rândul lor. Deschizând poarta interioară, lăsând să se vadă în afară propriile noastre metamorfoze, îi influenţăm ireversibil pe ceilalţi: spiritul nostru exercită o influenţă radicală asupra celorlalte spirite.
Toate transformările noastre interioare produc, în jurul nostru, un efect de cercuri concentrice. Aruncând piatra care declanşează unda, ne debarasăm de greutatea ce ne apasă pe plan karmic.
Dacă lucrăm asupra noastră ca şi cum am fi o materie primă docilă, în genul argilei, de exemplu, gata să ia forma pe care i-o dăm, creăm un nou câmp dinamic de conştiinţă.
Înapoi la necesarele dorințe
Revenind la pledoaria pentru cernerea şi conservarea dorinţelor: tentaţia de a le arunca în bloc, cele bune şi cele rele, vine, adeseori, din senzaţia de mecanism gripat. Dorinţele nerealiste, nesănătoase, sunt precum grăunţele de nisip care blochează roţile gândirii. Cu cât evoluăm mai mult spre o conştiinţă clară şi radioasă, cu atât mai puternic încearcă grămăjoarele de nisip să pună frână. Moment în care avem să oprim maşina şi să curăţăm, cu răbdare şi fineţe, roţile, spiţă cu spiţă. Ştiind că, în această existenţă terestră, totul este luat în calcul. Totul are un rost. Şi este infinit mai bine să învăţăm din tot ce presupune existenţa noastră terestră, decât să respingem informaţia, dorinţele (în bloc), provocările.
Trebuie să găsim curajul de a ne uita în oglinda pe care ne-o pune în faţă viaţa. Desigur, ceea ce vedem este o iluzie. Un motiv în plus pentru a înţelege că imaginea pe care ne-o oferă oglinda poate fi modificată. Viaţa se adaptează în mod constant la metamorfozele noastre, deci şi noi ne putem adapta la metamorfozele ei.
Or, aceasta este o înţelegere mistică a scopului existenţei: viaţa ne propune să ne schimbăm, iar schimbările noastre personale ne schimbă viaţa. Perisabilitatea noastră, caracterul nostru tranzitoriu poate fi, de asemenea, un formidabil mesaj de speranţă: să credem că este posibil ceea ce trecea cândva drept imposibil. Răul (în speţă – egoismul, punctul din care am pornit) se poate transforma în bun (altruismul). Nimic nu este ineluctabil.
Pledoarie pentru acțiune
Ca o concluzie… Nu trebuie să fim pasivi în cursul existenţei noastre. Aşa cum un corp care rămâne prea mult timp static, din cauza vieţii sedentare, se deteriorează rapid, egoul lipsit de provocări personale se sărăceşe şi suferă, din ce în ce mai mult, din pricina caracterului său finit. Împietrit în mijlocul fluxului vieţii, este privat de darul şi harul înfloririi, culmea, în mediul cel mai propice pentru a da în floare.
Nu privându-ne de această împlinire ne întâlnim cu Fiinţa Supremă, ci debarasându-ne de ataşamentele ego-ului. A renunţa la dorinţele lui nu înseamnă să renunţăm la căutarea sinelui.
Viaţa spaţio-temporală care ne înconjoară nu trebuie să ne lase indiferenţi: ea este stimulul care ne lipseşte pentru a opera metamorfozele despre care vorbim. Ea poate fi aliatul care ne conduce în portul salvator. Învăţând să primim învăţăturile ei, atingem înţelepciunea care dă sens existenţei noastre terestre. Cap compas: plenitudinea Fiinţei Supreme.
Despre legatura dintre ego, dorinte si evolutie spirituala by AimGroup is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.