Conexiunea dintre suflet, gandire si corpul fizic

Cum definim sufletul? Căutam un răspuns la această întrebare. Unul pe înţelesul tuturor – neofiţi, ca mine, şi lectori cu tradiţie ai lucrărilor de filozofie metafizică şi spiritualitate. Şi a venit spre mine – la propriu – acest text: ”La voie de l’accomplissement mystique” (”Calea realizării mistice”).

O lucrare ce urmăreşte, meticulos, firul ce leagă între ele diversele tradiţii mistice, fără a se pierde în labirintul polemicilor şi al multiplelor convingeri şi credinţe opozabile. Şi care oferă, ca produs finit, o cale proprie, cu repere proprii şi definiţii proprii. Inclusiv definiţia sufletului.

În căutarea răspunsului, suntem invitaţi să ne întoarcem la etimologie: anima – în limba latină ”suflu, aer, respiraţie” -, este principiul vieţii. Dar despre care viaţă vorbim: viaţa corpului sau a spiritului? Ori despre viaţa lor întrepătrunsă?

Ştim, într-adevăr, să maladiile sufletului (tulburările şi obsesiile provocate de pasiuni) se repercutează, în timp, asupra corpului fizic. Elecventă, din acest punct de vedere, este Nei Tching Sou Wen, lucrarea împăratului chinez Houang-Ti, primul tratat chinez de medicină, considerat ”Biblia acupuncturiştilor”:

”Ştiu că nenumărate maladii îşi au originea în energie: furia o face să crească, bunătatea o domolește, tristeţea o dizolvă, teama o slăbeşte, frigul o inhibă, echilibrul mental o face să curgă uniform pe trasee, frica o perturbă, oboseala îi taie elanul, gândirea o contracarează. Iată nouă modulatori ai energiei, cauze ale maladiilor.”

Suflet-gandire-corp fizic

Aici, sufletul este considerat ca o dublură energetică a corpului fizic: gândirea influenţează sufletul, care influenţează corpul fizic.

Am putea folosi, la fel de bine, termenul suflet într-o accepţiune mai generală, ca principiul animării spiritului?. Am putea, dar oare spiritul nu se animă singur? Spiritul, în esenţa lui, nu are nevoie neapărat de animaţie. Pentru că, la nivelul Absolutului, spiritul accede la orice, omnipresent fiind.

Sufletul nu este, aşadar, un sinonim al spiritului, de unde şi expresia populară ”în sufletul nostru şi în conştiinţa noastră”.

Pentru a vorbi despre suflet, vom păstra cele două accepţiuni: anima – ”suflu vital, vehicul energetic” – şi animus – ”conştiinţa de sine transcendentă”, aducând însă distincţiile şi precizările necesare.

Pentru a obţine o definiţie – simplă şi cea mai justă posibil -, am putea spune că anima este suma tuturor vehiculelor energetice care însoţesc spiritul pur sau transcendent (animus).

În sens larg, anima este vehiculul energetic al spiritului individualizat (încă non-realizat, non-omniscient, non- omniprezent). Aceste două faţete ale sufletului (anima şi animus) coincid cu diversele dimensiuni spaţiotemporale, fiindcă bunul simţ impune evidenţa: nu poate exista animaţie, mişcare, fără raportare la spaţiu. Şi parcurgerea spaţiului dintre un punct A şi un punct B implică, de asemenea, factorul temporal, chiar dacă problema se pune cu totul altfel decât în plan terestru.

Este sau nu este etern sufletul?

Răspunsurile metafizicienilor sunt diferite, în funcţie de definiţia pe care o reţine fiecare: anima SAU animus. Or, pentru a obţine răspunsul complet şi corect, trebuie pornit de la dubla accepţie: animus (conştiinţa de sine dincolo de toate încarnările) ŞI anima (vehiculele energetice şi trăirile emoţionale).

Realitatea sufletului (anima+animus) este una foarte complexă, fiindcă se situează concomitent în şi dincolo de spiritul conştient (ego) al corpului material.

Când vorbim despre ”stări sufleteşti”, suntem conştienţi că pasiunile sunt cele care perturbă sau influenţează conştiinţa (animus), la fel ca şi simţămintele, energiile (anima).

Anima, unul dintre principiile vieţii şi vehiculul energetic spaţio-temporal al unei fiinţe, nu este totuşi limitat la un loc anume, ceea ce îi permite să călătorească intantaneu prin intermediul spiritului, care îl dirijează şi îl comandă – spiritul putând fi ego-ul (dacă este vorba despre o ieşire în astral) sau animus (dacă intervine moartea fizică şi individul a luat cunoştinţă de toate încarnările sale, prin panorama vieţii).

De altfel, aşa se explică de ce, pe plan astral, ego-ul nu este perceput şi nu percepe întotdeauna sufletul (animus+anima) celorlalte fiinţe. Or, marea parte a fiinţelor prezente în astral posedă un corp, ca vehicul energetic… Este o diferenţă, deci, de calitate psiho-energetică între ego (ieşire în astral) şi animus (dezîncarnat în plan astral).

Vizualizarea în plan astral

Vizualizarea unui loc sau unei destinaţii, cu intenţia de a ajunge acolo, îi poate permite sufletului să fie acolo. Se poate deplasa acolo doar anima (situaţie în care ego-ul individului nu este neapărat conştient că proiecţia sa a reuşit); doar animus (spiritul poate vedea la distanţă fără vehicul energetic); sau pot merge împreună, anima+animus.

Anima poate fi vizibilă sau invizibilă pentru fiinţele dezîncarnate. Ea nu are o dimensiune particulară. Animus poate experimenta Totul prin experienţe mistice (poate atinge starea Sinelui divin) sau poate experimenta o mare singurătate şi dezordine, dacă se repliază în sine, asupra gândurilor sale nesănătoase.

Anima se poate dota cu o asemenea plasticitate formală, încât a o descrie în termenii aparenţei devine impropriu. În relaţia cu animus, ea este faţa energetică, aspectul său sensibil. Emoţiile sale, gândurile îi exacerbează energia sau o reduc, exact aşa cum explica împăratul Houang-Ti în ”Biblia acupuncturiştilor”.

Demonstraţie încheiată prin întoarcerea în cerc – simbol geometric al perfecţiunii – în punctul de plecare.

Conexiunea dintre suflet, gandire si corpul fizic by AIm Group is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.