Te-ai întrebat vreodată de ce vorbesc medicii (unii dintre ei, să nu generalizăm, doar unii … destul de numeroşi) o ”păsărească” pentru uz intern? De ce, atunci când ceri traduceri în limba ta de pacient, primeşti reformulări la fel de criptice? Te-ai întrebat, de bună seamă. La fel ca şi mine. Un posibil răspuns ar fi: pntru că, prizonier al propriului sistem de comunicare, medicul nu mai poate să comunice pe înţelesul celor din afara sistemului. Cu totul alt răspuns are Roland Arnold (”La symbolique des maladies”). Ar fi vorba, crede cunoscutul osteopat pasionat de semiotică, despre aroganţă şi exces de putere.
Jargonul medical este atât de complicat, ca să nu spunem excesiv de alambicat şi de confuz, dintr-un motiv foarte evident: această castă încearcă să oculteze domeniul sănătăţii, ca să împiedice ”vulgul” să îl înţeleagă în profunzime. Scopul: protejarea unui exces de putere. Din fericire, acest orgoliu cu rădăcini istorice marchează mult mai puţin generaţia medicală modernă – afirmă Roland Arnold.
”Atâta timp cât ştiinţa medicală rămâne agnostică şi reticentă faţă de înţelegerea simbolică a maladiilor care se înscrie, după părerea mea, în cadrul cunoaşterii Divinului, boala va rămâne de neînţeles, atât la nivelul diagosticului, cât şi la nivelul tratamentului ” – subliniază autorul. Şi analizează…
Cele trei tipuri de sisteme terapeutice
1. Medicina clasică se bazează pe ”aplicaţii exterioare”, tehnici care tratează învelişul exterior, fără a avea (şi a simţi nevoia să aibă) minime cunoştinţe despre miezul divin din interiorul omului.
2. Terapia psihologică are rolul de a elibera Eul existenţial sau exterior.
3. Terapia iniţierii este cea în care terapeutul nu caută decât să elibereze realitatea profundă a Divinului. El deschide calea iniţiatică şi însoţeşte pacientul pe traseu, spre regăsirea noţiunii de Paradis pierdut (în sensul cunoaşterii uitate a profunzimilor şi înălţimilor din interiorul omului). Or, de modul în care înţelege terapeutul suferinţa depinde evoluţia pacientului, faptul că el avansează sau nu pe acest drum.
Tratamentul exterior urmăreşte să elimine cât mai repede posibil durerea. Dar omul conştient de complexitatea şi profunzimea fiinţei sale va profita de suferinţă pentru a avansa pe calea cunoaşterii.
Fiziologia şi psihopatologia sunt extrem de bogate în simboluri. Iar terapia care ţine cont de ele – ”simboloterapie” o numeşte Roland Arnold – urmăreşte relaţiile privilegiate dintre om, evenimente şi lumea lui spirituală. Nu există frontiere între corp şi spirit: cel dintâi este suportul celui de al doilea.
Omul propune, Dumnezeu dispune
Există doar două lumi, cea de jos şi cea de sus. Trecem prin cea dintâi pentru a o descoperi pe cea de a doua. Boala, prin simplul fapt că forţează omul să reflecteze, deschide poarta sufletului şi-i permite să ”atingă” Spiritul. Uneori este nevoie de suferinţă pentru a putea trece pragul. Accesul la lumea divină nu ţine de voinţa umană. Omul propune şi Dumnezeu dispune. Prin suferinţă, omul se pregăteşte să primească, să descopere Fiinţa divină care îl locuieşte deja şi care nu cere decât să se arate.
Fericit e cel care ştie pentru ce suferă!
Dumnezeu îi permite omului să fie bolnav pentru ca acesta să îşi amintească de El. Iar amintindu-şi se pregăteşte să devină şi devine apt să-l ”atingă” pe Dumnezeu. ”Fericit este cel care ştie pentru ce suferă!” – conchide Roland Arnold.
Uneori este necesar să apelăm la metode exterioare pentru a ne salva viața (medicamente, chirurgie, tehnici exterioare), însă avem întotdeauna nevoie și de un altfel de diagnostic și tratament, al interiorului, al fiinţei noastre profunde. Cu cât mai fragil este interiorul, cu atât mai expus suferinţei este exteriorul. Regula se aplică şi în cazul unei ”simple” gripe, şi în cazul celor mai complexe procese mentale.
Fie ne construim viaţa şi tot ce depinde de ea pe nisip (citeşte ”bogăţii exterioare”), fie o clădim pe o temelie solidă (citeşte ”Dumnezeu”). Boala invită la a căuta un fundament mai profund, de ordin spiritual, o bază sacră. Ne invită la a ne lăsa ”prinşi” în unda energiei divine.
Boala nu este un blestem şi cu atât mai puţin o pedeapsă, ci o revelaţie binecuvântată, care arată ce nu merge în interior, ceea ce Roland Arnold numeşte ”nedesăvârşirea”. Suferinţa revelează ceea ce nu a ajuns încă în Lumină.
Cunoaşterea este a un măr care cade din pom pentru a fi cules doar atunci când s-a copt.
Suferinţa nu are nici un sens fără speranţa vindecării spirituale. Încercările nu ne sunt date decât pentru a învăţa modul corect şi util de a privi evenimentele vieţii cotidiene. De îndată ce aceste încercări devin dovezi ale existenţei sensului spiritual, ele dispar ca o fata morgana în deşert, pe măsură ce avansăm pe calea descoperirii de sine.
Bolile: cale de acces spre divinul din noi by AimGroup is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivatives 4.0 International License.