De-a lungul ultimelor decenii, investigațiile științifice asupra efectelor medicale ale vindecării prin atingerea mâinilor au adus într-o lumină nouă descoperirile doctorului german Franz Anton Mesmer (fondatorul teoriei magnetismului animal, conform căreia există un schimb natural de energie între toate ființele, dar și între corpuri vii și obiecte). În afară de confirmarea schimbului real de energie dintre vindecător și pacient, sugerat de Mesmer și de alții, cercetătorii au demonstrat o similitudine interesantă între efectele produse de vindecători și cele produse de câmpurile magnetice cu mare intensitate.
Câmpurile energetice ale vindecătorilor,chiar dacă au un caracter magnetic, demonstrează totodată proprietăți unice, care doar de curând au început să fie aduse la suprafață de anchetele științifice.
Oamenii de știință examinează efectele produse de vindecători la nivel biologic
Unul dintre cele mai complete studii asupra calităților energetice ale vindecării prin punerea mâinilor a fost întreprins în anii 1960 de dr. Bernard Grad de la Universitatea McGill din Montreal. Dr. Grad a recunoscut puterea terapeutică potențială a așa-numiților vindecători spirituali și paranormali. El știa că mulți dintre doctorii ce încercau să explice efectele terapeutice reale ale acestor vindecători se bazau deseori pe ideea de credință. Această credință a fost numită, în anumite cazuri, efectul placebo. Grad a bănuit că în afară de acest efect placebo, datorat credinței pacientului, existau alți factori psihoenergetici care acționau, dar care erau mai dificil de izolat și studiat. Grad a încercat să inventeze un experiment prin care să poată face distincția între efectele psihologice datorate credinței pacientului și efectele energetice reale produse de mâinile vindecătorului asupra fiziologiei celulare. El a dorit să aplice metoda științifică pentru a vedea dacă există cu adevărat forțe subtile care lucrează, în afară de credința pacientului într-un vindecător anume. Pentru a izola efectele credinței de experimentele sale, Grad a decis să lucreze cu animale și plante.
Animalele pe care le-a ales Grad au fost șoareci. A ales formarea gușii exoftalmice ca model de boală asupra căreia trebuia să se acționeze prin energiile vindecătorului. Grad a ales să lucreze cu Oscar Estebany, un colonel ungur vestit pentru puterile sale de vindecare prin atingere.
Regimul de gușare
Pentru a produce stări de boală la șoareci, Grad i-a supus unor regimuri speciale. Aceste regimuri constau dintr-o mâncare lipsită de iod, un element necesar pentru funcționarea corectă a glandei tiroidă. Apa administrată șoarecilor a fost impregnată cu tiouracil, un hormon tiroidian acționând ca un agent inhibator. Combinația dintre lipsa de iod și tiouracil a fost mai mult decât suficientă pentru a crea boala lui Basedow la șoareci. Șoarecii supuși regimului de gușare au fost apoi separați în două grupuri, unul tratat de vindecător și altul netratat. Primul grup de șoareci, care au fost expuși contactului cu mâinile vindecătoare au servit ca grup de control. Pentru a observa factori precum efectele termice ale căldurii emanate de mâinile vindecătorului și efectele asupra comportamentului (șoarecilor) provocate de oamenii ce țineau animalele în mână, s-au adăugat câteva subgrupuri de control. Primul subgrup de control nu a fost supus niciunui tratament. Cel de-al doilea subgrup de șoareci a fost introdus în cuști înfășurate în bandă electrotermică, pentru a simula căldura mâinilor umane. În fine, șoarecii dintr-un al treila subgrup de control erau ținuți în mâini de oameni care nu erau vindecători. În timp ce îi țineau în mâini, aceștia încercau să-i vindece. Trebuie spus că, înainte de a se începe experimentul, toți șoarecii au fost supuși unui proces de acomodare de către personalul laboratorului, prilej cu care s-a făcut și distincția între șoarecii calmi și cei nervoși. S-a ajuns la concluzia că șoarecii agitați nu sunt subiecți buni pentru experimentele de vindecare și au fost excluși din grupul de testare.
Rezultatele experimentului
Șoarecii din grupul de tratament au fost așezați într-un recipient special care îi permitea vindecătorului să trateze mai mulți șoareci în același timp. Șoarecii au fost puși în mici compartimente separate dintr-un recipient special construit, făcut din plasă metalică galvanizată. Recipientul era suficient de mare pentru ca vindecătorul să poată ține în mână nouă șoareci deodată. În felul acesta, toți șoarecii din micile recipiente din sârmă au fost ținuți în mână vreme de cincisprezece minute, pe etape, de către vindecător, după care au fost puși din nou în cuștile lor.
Experimentul a durat patruzeci de zile. La sfârșit, toți șoarecii au fost examinați, pentru a se determina câți din fiecare grup prezentau guși substanțial mărite. Dacă tuturor animalelor le crescuseră gușile după cele patruzeci de zile, șoarecilor din grupul tratat de vindecător li se umflaseră mai puțin gușa.
Efectele materialelor impregnate cu energia vindecătorului
Grad s-a gândit la o variație interesantă în legătura cu acest experiment și a decis să vadă ce se întâmplă atunci când mâinile vindecătorului sunt retrase cu totul. În loc ca vindecătorul să lucreze direct asupra șoarecilor, acestuia i s-a cerut să amprenteze cu energie vindecătoare bucăți de lână și de bumbac. Ele au fost așezate pe podeaua cuștilor în care se aflau șoarecii destinați contactului cu vindecătorul. Au fost lăsate timp de o oră, dimineața și după-amiaza. Bucăți similare, dar netratate, de bumbac și lână au fost puse în cuștile celorlalți șoareci monitorizați care urmau același regim de gușare ca și ceilalți.
La sfârșitul perioadei de testare, Grad a întreprins o analiză asupra ambelor grupuri, comparând mărimea glandei tiroide. Astfel, a observat că și în cazul când mâinile vindecătorului nu au avut contact direct cu șoarecii, animalele care stătuseră pe materialele impregnate cu energia vindecătorului au prezentat un grad mai redus de dezvoltare a gușii exoftalmice. Astfel, ambele experimente întreprinse de Grad arată că intervenția vindecătorului a provocat efecte energetice măsurabile de natură a inhiba evoluția bolii. Mai exact, ceea ce a demonstrat studiul său a fost faptul că vindecarea energetică poate contracara efectele provocate de lipsa de iod și de acțiunea tiouracilului. Energia vindecătorului nu a condus la dispariția bolii. Ea a preîntâmpinat apariția tulburărilor tiroidiene anticipate.
(Michael Gerber în Medicina Vibrațională)