Ce este apa pură?
Este acea apă a cărei provenienţă nu poate fi explicată, și de aceea obişnuinţa şi superstiţia îl îndeamnă pe om să o clasifice drept miracol. Să luăm exemplul următor: în mănăstirea din Arles-sur-Tech (Franța), într-o criptă rece, se găseşte un sarcofag de mari dimensiuni, realizat din marmură de cea mai bună calitate. Încă din secolul al XVI-lea, din acest sarcofag izvorăşte o apă proaspătă şi, se zice, cu puteri tămăduitoare, cu ajutorul căreia mii de oameni care sufereau de boli incurabile şi-au redobândit sănătatea. Se pare că vorbim de un izvor tămăduitor asemănător cu izvorul Sfintei Fecioare Maria din Lourdes, cunoscut în toată lumea pentru puterile lui vindecătoare, pe care, după multe dezbateri şi cercetări, Biserica l-a recunoscut ca miracol.
Mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri au încercat să dezlege această enigmă, iar inginerul şi naturalistul austriac Viktor Schauberger (1885-1958) a fost unul dintre ei, ipoteza acestuia fiind citată în cartea Natura ca profesor.
Apa din picătura de rouă – miracolul din zorii zilei
„Fiecare izvor de bună calitate care iese din imensul sarcofag al Pământului este o minune în sine; ştim însă că această minune seacă dacă gura izvorului este expusă luminii directe a soarelui. În aceste condiţii, apa care iese la suprafaţă devine mai uşoară şi, din această cauză, ar trebui să ţâşnească mult mai sus deasupra solului dacă ar depinde doar de presiune, cum explică acest fenomen ştiinţa convenţională. Această minune, adevărata mişcare perpetuă a naturii, nu poate fi explicată prin mijloace pur speculative, aşa că va trebui să luăm exemple din natură“, îşi începe prelegerea cel care avea să observe natura şi să se folosească în cercetările lui de ceea ce îl învăţa aceasta.
Şi legat de exemplele pe care ni le dă natura, cercetătorul austriac s-a oprit asupra unuia dintre cele mai elocvente: picătura de rouă, care ar trebui să stea pe vârful firului de iarbă. „Acest exemplu explică şi aparenta minune de la mănăstirea din Arles-sur-Tech, în Munţii Pirinei, şi, înainte de toate, explică minunea creaţiei a tot ce vedem în jurul nostru“, spune Schauberger.
Din punct de vedere fizic, picătura de rouă este cea dintâi născută, lumina indirectă a soarelui o îmbibă cu viaţă nouă, iar razele directe ale soarelui o înzestrează cu „ur-formă“ (prototip), cu „trup şi suflet“. Dimineaţa, când începe să se crape de ziuă, atmosfera se răceşte simţitor, iar temperatura se apropie de punctul de anomalie, de +4 grade Celsius.
„Când temperatura exterioară atinge această stare de stabilitate neutră, în vârful firelor de iarbă apare o formă protoplasmatică extensibilă şi delicată care, ca un balon de săpun sau o mică bulă de aer, stă nemişcată pe fiecare fir de iarbă. Când soarele răsare şi trimite lumină peste această formă primară, liberă, elementară, protoplasma se îmbibă cu apă în proporţie de două treimi. Odată cu creşterea căldurii solare şi sub influenţa acesteia, intensitatea luminii scade şi vârfurile de iarbă care susţin greutatea tot mai mare a stropilor de rouă cedează în faţa legii gravitaţiei şi se apleacă spre sol. În cele din urmă, săculeţul ca o matcă se sparge, iar apa tânără, ur-creată se infiltrează în Pământ, grăbită de firul de iarbă care se îndreaptă.“
Pericolul exigenului liber
Viktor Schauberger consideră că, dacă ar fi îndepărtat catalizatorul – conducta de cupru – din sarcofagul de la Arles-sur-Tech, între aceşti pereţi din marmură ar înceta orice geneză de sânge tânăr al Pământului. Deşi se află acolo de sute de ani, această conductă nu prezintă niciun semn de oxidare, pentru că în lada închisă ermetic nu există oxigen liber. Însă conducta s-ar oxida şi apa ar dispărea dacă acea criptă ar fi încălzită şi dacă oxigenul atmosferic, devenind astfel agresiv, ar putea pătrunde în interior.
„În felul acesta, chiar şi un bob de porumb poate să îşi menţină fertilitatea mii de ani dacă a stat în cripte sau în morminte regale corect şi natural aclimatizate, în care este protejat de influenţele oxigenului liber. Această protecţie este oferită de zona de anomalie creată artificial în aceste morminte sau movile funerare, care au fost construite într-o manieră naturală ce împiedică putrefacţia“, explică naturalistul austriac.
Formarea apei, a sevei, a fluidelor şi a sângelui se produce prin difuzie. De aceea, medicul este atent când face o injecţie, astfel încât oxigenul liber din atmosferă să nu pătrundă sub nicio formă în venă. Într-o asemenea situaţie, sub influenţa exclusivă a temperaturii sângelui, poate avea loc descompunerea sângelui.
Acestea fiind spuse, pretinsa minune a genezei ur-apei din sarcofagul menţionat mai devreme este uşor de înţeles, susţine Viktor Schauberger, iar formarea unor surse de apă (rece) de bună calitate în plante şi în copaci are loc în acelaşi mod.
Schauberger dă exemplul triburilor aşa numite „sălbatice”, care găuresc plantele pentru a-şi potoli setea cu această apă foarte sănătoasă, devenind astfel atât de intuitivi şi de receptivi faţă de influenţele din exterior, încât ajung să aibă o conştiinţă spirituală.
Exemplul păstrăvului
Viktor Schauberger porneşte de la următorul principiu fizic, în ceea ce priveşte explicarea plutirii în amonte a păstrăvului, în apele curgătoare: cu cât apa care cade sau curge natural are o greutate specifică mai mare, cu atât contracurentul de levitaţie va fi mai puternic. Prin interacţiunea esenţelor care curg în sens opus, acest contracurent se lansează în amonte şi se manifestă ca apă nouă. Aşa se explică de ce masele de apă care cad sau curg în mod natural pot să se umfle ori să crească.
„În acelaşi timp, masele de apă sunt îmbunătăţite şi calitativ, datorită unei producţii crescute de energie de levitaţie. În toate procesele de creştere se consumă substanţe de încălzire, deci masele suplimentare de apă nouă astfel create sunt aduse spre punctul de anomalie. În felul aceasta se produc energii formatoare şi înălţătoare suplimentare care, şi ele, trec printr-o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă. Apa care curge sau cade în curbe spaţiale cicloidal-spiralate spre interior nu îngheaţă niciodată. Ea stă aproape fără să facă zgomot în bazinul de dedesubt şi, pentru a-şi croi din nou drum în sus, îşi extinde raza de acţiune rotindu-se în jurul său, în interiorul său şi în jurul propriei axe. Astfel se atinge starea de perpetuă agitaţie. Aceasta este mişcarea de transformare originară, reproducătoare, acelaşi tip de mişcare a sevei şi a sângelui, care este detaşată de orice fel de gradient de presiune“, arată Viktor Schauberger.
Intensificarea acestor energii de levitaţie pe axa longitudinală a cursului de apă devine atât de puternică, încât chiar şi cel mai greu păstrăv este atras de ele şi propulsat în amonte. Datorită acestui efect, aceşti peşti, stimulaţi din interior, pot să urce în plină viteză pe traseul lor spre izvorul-sursă şi să îşi depună icrele. Astfel se explică fenomenul păstrăvului staţionar, care învinge nu doar propria greutate corporală, ci şi atracţia gravitaţională a contracurentului.
În apa care curge natural şi îşi îmbunătăţeşte calitatea în acelaşi timp, indiferent de influenţele temperaturilor din exterior sau de condiţiile schimbătoare ale gradientului, au loc atât procese implozive, cât şi procese explozive.
„Acest ciclu metabolic intern este, aşadar, motorul vieţii – un motor în patru timpi în care alternează ritmic mişcări de contractare şi de dilatare, de respingere şi de propulsare.“
Informații despre alte cercetări și studii realizate de naturalistul Viktor Schauberger găsești aici.
Cum ia naștere apa pură? by Aimgroup is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 4.0 International License.
Based on a work at www.aimgroup.ro.