În fiecare zi povestim. Ce ni s-a întâmplat, ce şi cu cine am mai vorbit, ce idei şi dorinţe am hrănit. Varii istorii care dau un sens cotidianului, identităţii noastre, vieţii noastre. Aruncăm liane imaginare între varii lucruri, trăiri, sentimente pentru a le uni într-o poveste menită, în cele din urmă, să ne ajute să înţelegem lumea din jur. Dar uităm, prea adeseori, detaliul care valorează mai mult decât tot întregul: lumina în care ne scăldăm poveştile.
Fiecare individ este o poveste…
Organizăm, triem, analizăm şi clasăm evenimentele, doar-doar vom vedea mai limpede ”ce se întâmplă”. Cu noi, cu ceilalţi, cu lumea noastră. Când ne depănăm poveştile, scoatem în evidenţă anumite fapte, situaţii, sentimente pe care le considerăm ”importante”, ”relevante”, ”semnificative”. Naraţiunea este un mod de a ne construi. Atunci de ce ne focalizăm, de cele mai multe ori, asupra aspectelor negative ale poveştilor?! De ce alegem umbra în locul luminii şi perspectiva eternului nemulţumit în locul optimimului contagios? Chiar nu ne pasă ce construim?!
Ar trebui să ne pese. Mult. Pentru că ne (re)construim nu doar cu fiecare poveste, ci şi cu fiecare intenţie, atitudine, dispoziţie a noastră, în postura de naratori. Mai limpede de atât nu ştiu să spun: cheia fericirii constă în modul în care ”ne povestim”.
…şi fiecare poveste poate fi reconstruită
În anii 1980, o nouă metodă de dezvoltare personală incita la schimbarea cu 180 de grade a perspectivei: atunci când povestim ceea ce ni se întâmplă, să scăldăm naraţiunea într-o lumină pozitivă. Să aducem în prim-plan jumătatea plină a paharului. Să punem în practică arta de a spune poveşti frumoase (sau, mai bine zis, arta de a spune frumos poveşti), pentru a trăi mai bine. Noua abordare, botezată ”psihologie narativă”, era creaţia a doi psihologi australieni, Michael White şi David Epston, specializaţi în terapia familiei, care şi-au propus să demonstreze că fiecare individ este o poveste şi fiecare poveste poate fi reconstruită.
Necesara conştientizare
Povestirile noastre poartă adeseori amprenta credinţelor dobândite în familie, a punctelor de vedere şi a valorilor personale, a modului cultural în care ne-am format. Conştientizând această moştenire, vom realiza un lucru esenţial: că noi interpretăm fără încetare realitatea pe care o trăim. Prin urmare, există mii de feluri în care poate fi povestită una şi aceeaşi realitate. Nu putem influenţa, modela, schimba evenimentele pe care le trăim, dar putem, fără cea mai mică îndoială, să decidem asupra modului în care vrem să le privim: modul pozitiv. Modificându-ne reprezentările mentale, vom repurta victoria finală: vom schimba modul în care privim propria viaţă. Şi ne vom schimba viaţa.
Identitatea, ca şi concept narativ
Identitatea fiecăruia dintre noi este, de asemenea, un concept narativ: nu suntem rezultatul evenimentelor care ne-au jalonat viaţa, ci produsul istoriilor relatate de către noi, despre noi, ele însele fiind produsul relaţiilor pe care le întreţinem cu ceilalţi.
Abordarea narativă în practică
Ţelul psihologiei narative este să conştientizăm că ne putem desprinde, prin forţe proprii, din îmbrăţişarea sufocantă a acestor povestiri; putem trece linia graniţei imaginare pe care ne-au trasat-o şi să păşim dincolo, în zona liberului arbitru. Acolo unde putem să ne repovestim, plasându-ne într-o lumină pozitivă.
Toate credinţele noastre, percepţiile noastre şi, mai ales, toate interpretările pe care le emitem fasonează imaginea pe care ne-o construim despre noi înşine. Ele influenţează, de asemenea, şi relaţiile pe care le construim cu ceilalţi.
Dacă unele din aceste poveşti ne ajută să ne dezvoltăm şi să avansăm în viaţă, altele ne închid în suferinţă şi eşec. Iată de ce este esenţial să reconstruim aceste poveşti. Un demers de realizat în mai multe etape.
Pasul 1
Într-o primă fază trebuie să externalizăm problema, de exemplu: lipsa încrederii în sine, timiditatea sau dificultatea de a lua decizii. De ce am această problemă? De ce reacţionez în felul acesta?
Pasul 2
Apoi trebuie să ne întrebăm care sunt originile acestui comportament, care este ”povestea” lui. Poveştile pe care ni le spunem nouă înşine sunt legate, de cele mai multe ori, de familia, educaţia, cultura noastră…
Pasul 3
În sfârşit, acum putem porni la reconstruirea propriei poveşti fundamentate, de această dată, numai pe momentele pozitive ale existenţei noastre.
Care momente pozitive? Este prea scurtă lista lor? Este doar o impresie. O perspectivă. O abordare într-o anumită lumină. Înapoi la primele paragrafe: cheia fericirii constă în modul în care ”ne povestim”! Iar ”modul” este sinonim cu ”lumina” în care ne scăldăm naraţiunea.
Te mai pot interesa:
6 tehnici de reprogramare mentală pentru a-ți schimba viața
9 Strategii care construiesc fericirea din interior
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NoDerivatives 4.0 International License.